Atașamentul din perspectivă adleriană

Experiențele timpurii de viață sunt factori importanți care influențează dezvoltarea ulterioară. Multe dintre aceste experiențe de viață timpurii sunt colorate de relația copilului cu îngrijitorul său (părinții sau alte persoane importante din viața copilului). Bowlby definește această legătură emoțională între copil și îngrijitor ca atașament. Această relație de atașament variază în funcție de calitatea relației dintre copil și părinți. Gradul de atașament sigur este un predictor important al sănătății mintale atât timpuriu, cât și mai târziu în următoarele perioade de dezvoltare. Când apar atașamente nesigure între copii și îngrijitori, pot apărea și probleme adverse de comportament, dificultăți de reglare emoțională ca rezultat.

Teoria adleriană spune că oamenii sunt motivati să-și depășească sentimentele de inferioritate, urmărind un scop unic, personal de semnificație (Ansbacher & Ansbacher, 1956). Această teorie a lui Adler se integrează eficient cu teoria atașamentului, explicând modul în care este construit stilul de viață sau schema cognitivă. Stilul de viață este definit ca modelul unic de cognitie si comportament, stabil de-a lungul timpului (Shulman & Mosak, 1995). Conform teoriei adleriene, schema cognitivă sau stilul vieții este împărțită în patru componente: conceptul de sine, idealul de sine, evaluările de mediu și convingerile etice (Mosak, 2000). Din cauza implicațiilor comportamentale derivate din schema cognitivă, stilul de atașament al individului influențează semnificativ calitatea stilului de viață. Calitatea relației de atașament dintre îngrijitor (i) și copil are implicații importante pentru capacitatea copilului de a funcționa eficient în mediu, fără anxietate. În consecință, copilul se folosește de îngrijitor ca „bază sigură” unde se poate întoarce pentru siguranță atunci când întâlnește o situație copleșitoare (Bowlby, 1988). Bowlby descrie o structură cognitivă similară stilului de viață sau schemei cognitive. El asociează această structură cognitivă unui „model de lucru intern”, unde credințele despre lume și despre sine sunt dezvoltate prin relații de atașament și disponibilitatea îngrijitorilor primari. Bowlby sugerează că, copilul evaluează părerea îngrijitorului despre el însuși sau ea însăși ca fiind favorabilă sau defavorabilă și dacă acesta îi poate oferi suport. Această opinie se bazează pe disponibilitatea consecventă a îngrijitorului. Acest lucru sugerează că ,copilul percepe valoarea personală prin disponibilitatea îngrijitorului. În consecință, dialogul intern al copilului poate reflecta convingerea că părinții „mă iubesc dacă sunt prezenți când am nevoie de ei”. În schimb, „dacă nu sunt prezenți când am nevoie de ei, atunci ei nu mă iubesc. Din aceste ipoteze privind

disponibilitatea părinților, schema cognitivă a copilului sau modelul intern de lucru este format.

Teoria atașamentului este o extensie importantă a conceptelor și teoriilor expuse de

psihologia adleriană. Cele două teorii au multe asemănări. De exemplu, relația copilului cu îngrijitorul are implicații importante mai târziu în viață, cum ar fi gradul de interes social exprimat în cadrul comunității. Influența primilor ani de dezvoltare psihologică derivată din mediul familial este susținută de ambele teorii. Mai mult, atașamentul și teoria adlerienă pledează pentru relevanța și necesitatea comportamentul social pentru sănătatea mintală, comportament în care individul și societatea se împletesc, iar forța exercitată asupra unei variabile influențează cealaltă variabilă. Acest concept de interconectaree provine din dorința comună de apartenență atribuită de ambele teorii (Weber, 2003). În plus, noțiunea de comportament orientat spre scop care se dezvoltă la o vârstă fragedă este un concept rudimentar al stilului de viață formulat de Adler și al stilului de atașament formulat de Bowlby.

Adler credea că personalitatea, pe care a numit-o stil de viață, este formată de la vârsta de 5 până la 7 ani și este relativ fixă din acest punct dacă nu este restructurată prin psihoterapie. Bowlby are un punct de vedere similar cu privire la dezvoltarea personalității. El sugerează că primele șase luni până la vârsta de cinci ani sunt critice pentru formarea legăturilor de atașament, care vor influența personalitate prin consecvența și accesibilitatea celui care îl îngrijește. Cu toate acestea, personalitatea este încă fluidă până la cincisprezece ani, cu influență diminuată pe măsură ce copilul se maturizează. În timp, experiențele, atât pozitive, cât și negative, sunt interpretate de copil, care extrage concluzii. Din aceste concluzii, copilul face presupuneri despre sine și despre lume. Când sunt formulate presupuneri eronate, expresii problematice ale personalității duc adesea la rezultate inadaptive, cum ar fi psihopatologie și tulburări de personalitate. Cercetările ulterioare au dovedit această corelație. De exemplu, un studiu realizat de Mickelson et al., (1997) a analizat modul în care atașamentul și alți factori mediază expresia psihopatologiei adultului. Eșantionul a fost format din peste 8.000 de persoane între 15 și 54 de ani, cărora li ss-a acordat un stil de atașament conform cu răspunsurile date. Participanții au fost analizați și în funcție de experiențele dificile din copilărie, cum ar fi divorțul sau moartea unui părinte, caracteristici ale personalității, statut socio-economic, rasă, sex, vârstă, starea civilă și gradul de spiritualitate. Cercetătorii au descoperit că, 59% aveau atașament sigur, 25% atașament evitant, 11% anxios și 5% în afara oricărei categorii. Bowlby sugerează că, anxietatea de separare rezultă din cauza amplificării percepute a pericolului de către copil atunci când părintele este absent. Un factor de atenuare care poate influența gradul de anxietate de separare este accesibilitatea părinților. Dacă părinții sunt accesibili și prezenți doar la nivel sporadic, atunci atașamentul format va fi mai probabil de tip nesigur. Cu toate acestea, atunci când nivelul de accesibilitate al părintelui are loc consecvent, astfel încât copilul să fie destul de sigur că părintele va fi prezent atunci când are nevoie (atenție! când are nevoie nu înseamnă în orice clipă copilul solicită atenție), atunci copilul va simți anxietatea de separare și teama de abandon semnificativ redusă.

Adler vorbea adesea despre pericolul de a răsfăța copiii. El considera că este dăunător pentru copil să fie răsfățat, conducând mai târziu la un comportament nevrotic atunci când copilul devenit adult se întâlnește cu dificultăți și greutăți în viață. Teoria atașamentului funcționează ca un mecanism explicativ pentru interesul social. Deși interesul social este un impuls înnăscut la naștere al individului, această preocupare față de ceilalți trebuie încurajată de către îngrijitor (Ansbacher și colab., 1956). Stilul de atașament sigur promovează interesul social, permițând copilului să-și concentreze atenția și să se simtă în siguranță și în absența părintelui, în timp ce copilul nesigur devine anxios și centrat pe sine.

Sursa bibliografică

tradus din: Stapel, J.J. (March 2008). The Adlerian View of Attachment and Its Relationship to the Development of the Cognitive Schema A Research Paper Presented to The Faculty of Adler Graduate School