Copilul interior

Ce este exact acest așa-numit copil interior? Există cu adevărat? Și de ce ar trebui să ne intereseze?

Pentru început, copilul interior este real. Nu la propriu, ci la figurat, metaforic real. Este o realitate psihologică sau fenomenologică și una extraordinar de puternică în acest sens. Într-adevăr, majoritatea tulburărilor mintale și a modelelor de comportament distructiv sunt mai mult sau mai puțin legate de această parte inconștientă a noastră. Toți am fost odată copii și încă mai avem acel copil care locuiește în noi. Dar majoritatea adulților nu cunosc acest lucru. Iar această lipsă de relație conștientă cu propriul nostru copil interior este tocmai locul de unde provin atât de multe dificultăți de comportament, probleme emoționale și relaționale.

Cert este că majoritatea așa-numiților adulți nu sunt deloc adulți. Cu toții îmbătrânim. Oricine, cu puțin noroc, poate face asta. Dar, psihologic vorbind, adevărata vârstă adultă depinde de recunoașterea, acceptarea și asumarea responsabilității pentru a iubi și a educa propriul copil interior. Pentru majoritatea adulților, acest lucru nu se întâmplă pentru că, copilul lor interior a fost refuzat, neglijat, abandonat sau respins. Societatea ni se spune „să creștem”, să lăsăm deoparte lucrurile copilărești. Pentru a deveni adulți, am fost învățați că, copilul nostru interior - reprezentând capacitatea noastră de inocență, minune, uimire, bucurie, sensibilitate și joacă - trebuie să fie înăbușit, pus în carantină sau chiar ucis. Copilul interior cuprinde și potențează aceste calități pozitive. Dar, de asemenea, deține traume, temeri și furii acumulate din copilărie.

Mulți adulți sunt influențați în mod involuntar sau controlați în mod ascuns de acest copil interior inconștient. Mulți nu dețin un sine adult care își direcționează viața, ci mai degrabă un copil interior rănit emoțional care locuiește într-un corp adult. Un copil de cinci ani alergând într-o fotografie veche de patruzeci de ani...un băiețel sau o fetiță rănită, supărat(ă), temăto(are), care încearcă să ia decizii de adult. Un copil de cinci sau zece ani (sau doi copii) încearcă să se implice în relație de oameni mari. Un copil poate avea o relație matură? O carieră și o viață independentă? Cu toate acestea, tocmai acest lucru se întâmplă cu noi toți zilnic, într-un anumit procent. Și atunci ne întrebăm de ce relațiile noastre se destramă. De ce ne simțim atât de anxioși, de ce ne este frică, de ce ne simțim nesiguri, inferiori, mici, pierduți, singuratici. Gândiți-vă: cum altfel s-ar simți orice copil care trebuie să se descurce singur într-o lume aparent adultă? Fără supraveghere, protecție, structură sau sprijin parental adecvat?Aceasta este starea de confuzie pe care o vedem atât de des lacei care solicită psihoterapie. Dacă putem recunoaște această problemă ca fiind ceea ce este, putem începe să ne ocupăm de ea, alegând să devenim adulți psihologic - nu doar cronologic.

Cum putem realiza acest lucru? În primul rând, devenind conștienți de propriul copil interior. Apoi, învățând să ne luăm în serios copilul interior și să comunicăm în mod conștient cu acea fetiță sau băiețel din interior: să ascultăm cum se simte și ce are nevoie aici și acum. Nevoile primare adesea reprimate ale acelui copil interior - de dragoste, acceptare, protecție, răbdare, înțelegere - rămân aceleași astăzi, precum atunci când eram copii. Ca pseudo-adulți, încercăm inutil să-i obligăm pe ceilalți să ne îndeplinească aceste nevoi infantile. Acest lucru este sortit eșecului. Ceea ce nu am primit suficient în trecut de la părinții noștri, copii fiind, trebuie să confruntăm în prezent, deși este dureros.

Traumele din trecut, tristețea, dezamăgirile și depresia nu pot fi schimbate și trebuiesc acceptate. A deveni adult înseamnă a înghiți această „pastilă amară: din păcate, pentru majoritatea dintre noi, anumite nevoi infantile au rămas nesatisfăcute de părinții sau îngrijitorii noștri imperfecți. Și nu vor fi niciodată satisfăcute în modul în care ne doream atunci, oricât de buni sau deștepți, atrăgători sau spirituali sau iubitori devenim. Zilele acelea s-au sfârșit. Ceea ce a fost făcut nu poate fi anulat. E important, ca adulți, să nu așteptăm ca alții să ne satisfacă toate aceste nevoi neîmplinite din copilărie. Ei nu pot face asta. Vârsta adultă autentică necesită atât acceptarea trecutului dureros, cât și responsabilitatea principală pentru a avea grijă de nevoile acelui copil interior, pentru a fi un părinte „suficient de bun” acum și în viitor. Susținerea, acceptarea sunt elemente indispensabile necesare pentru a iubi și a trăi cu orice copil, indiferent dacă vorbim despre copilul interior sau copilul real. Prin inițierea și menținerea unui dialog continuu între cei doi, se poate ajunge la o reconciliere între copilul interior și adultul matur.

Se poate crea o relație simbiotică nouă, benefică reciproc, cooperantă, în care nevoile uneori contradictorii, atât ale sinelui adult, cât și ale copilului interior pot fi satisfăcute creativ. Sinele tău adult a petrecut timp cu copilul tău interior astăzi?

Acesta este un extras din cartea lui Dr. Diamond - Psihoterapie pentru suflet: 33 de secrete esențiale pentru vindecare emoțională și spirituală